FACTORI PROGNOSTICI ÎN EVOLUŢIA POSTOPERATORIE PRECOCE A ATREZIEI ESOFAGIENE. EXPERIENŢA UNUI CENTRU TERŢIAR ÎNTR-UN INTERVAL DE 5 ANI

Scop. Studierea factorilor prognostici care pot influenţa evoluţia postoperatorie a pacienţilor cu atrezie de esofag, ţinând cont de particularităţile loco-regionale ale problemei. Metode. S-a efectuat o analiză retrospectivă a documentelor medicale pentru 28 de pacienţi diagnosticaţi cu atrezie esofagiană între 2009-2014 în centrul autorilor, utilizând ca instrument de prelucrare a datelor regresia logistică. Supravieţuirea a fost considerată variabilă dependentă, iar detaliile demografice, greutatea la naştere, vârsta intervenţiei chirurgicale, anomaliile asociate, evoluţia postoperatorie şi managementul complicaţiilor au fost studiate ca şi variabile independente. Rezultate. Aplicând clasificarea prognostică propusă de Spitz, grupul I cu greutatea la naştere (G.N.) ≥ 1.500 g, fără malformaţii cardiace majore, a cuprins 21 de nou-născuţi cu o mortalitate de 33%. Pentru 3 copii încadraţi în grupul II (G.N.≤1.500 g sau malformaţii cardiace majore) şi, respectiv, 4 copii din grupul III (G.N.≤1.500 g şi malformaţii cardiace asociate), mortalitatea a fost de 100%. Greutatea medie la naştere a fost de 2.282 g ±2DS, iar vârsta gestaţională medie de 31 de săptămâni. Vârsta la internare a fost de peste 24 de ore în 15 cazuri, cu deces în 13 dintre situaţii. Malformaţiile asociate cu cea mai mare pondere au fost cele cardiace. Tratamentul chirurgical a constat în: anastomoză primară (21 de cazuri), cervico- şi gastrostomie (6 cazuri), tehnica Foker (1 caz). Complicaţia postoperatorie cea mai frecventă a fost dezunirea anastomozei (la 6 pacienţi, cu deces în 4 situaţii). Concluzii. Analiza seriei studiate indică o rată de supravieţuire scăzută pentru această patologie în centrul autorilor. În plus, faţă de factorii de prognostic citaţi în literatură (greutatea şi vârsta mică la naştere, anomaliile congenitale asociate), întârzierea diagnosticului şi, implicit, a internării într-un centru terţiar, au contribuit la creşterea mortalităţii în lotul studiat. Rafinarea abordării multidisciplinare a acestei patologii ar putea determina în viitor o supravieţuire mai mare şi o îmbunătăţire a rezultatelor managementului terapeutic.